28/2013 – anul “re-izolării”

Privacy: intimitate, izolare, taină, loc retras.

Limba noastră cea frumoasă și mioritică este extrem de frumoasă și complexă, însă are darul de a fi – câteodată – extrem de ambiguă, inexactă. Am ținut neapărat să încep cu termenul „privacy” deoarece exprimă cel mai bine o problemă din ce în cei mai des întâlnite. Problema „izolării”, a „intimității”.

Sunt „pro-gadget”. Pro-smartphones, pro-tablete, pro-lume-virtuală. De ce? Pentru că lucrurile astea – folosite corespunzător – chiar te ajută. Îmi este greu să-mi imaginez cum aș putea administra afacerea fără un smartphone. Mi-ar fi tare greu să revin la „holbatul la TV” acum când pot să îmi selectez informația pe care o diger – fără crime, violuri, noră pentru bunica, etc.

Însă tehnologia generează o oarecare problemă: imposibilitatea individului de a se…individualiza. Toți ne oferim pe tavă propriile vieți, către sute (sau mii?) de oameni. Din dorința pur umană de a socializa, de a fi „sociabili”, am ajuns să încurcăm – încet dar sigur – realul cu irealul. Trăim și gândim public, la comun. Sau, dacă nu oferim detalii din propria viață, ne hrănim într-un mod barbar cu viețile altora.

Al doilea pas este dependența. În momentul în care te separi de lumea virtuală începi să te simți singur, izolat, retras. Simți nevoia să aflii, să știi, să vezi ce vor, cred și spun ceilalți. Iar smartphone-urile și tabletele sunt „dracu’ gol” în toate povestea asta deoarece îți permit să devorezi/oferi informație „din mers”. Îți permit să fi „always-on”.

Al treila pas este abuzul. Nu mă crezi? Intră pe la ora 22-23 pe Facebook și uită-te pe Chat. Câte sute de prieteni sunt online? De ce sunt online oamenii ăia? Pentru că sunt singuri? De ce sunt singuri? Pentru că le e peste mână să socializeze în „viața reală”? Pentru că abuzul de socializare ne transformă – încet și sigur – în niște singuratici?

Al patrulea pas este acceptarea unei anomalii ca fiind un lucru normal. Dacă acum 10 ani era total nepoliticos să suni pe cineva la ora 20, acum nu mai este nici o problemă să-i scri pe FB/mail/Skype/WhatsApp chiar și la ora 1 dimineața. Principiul de la care s-a pornit a fost „eu îți scriu la 1am iar tu îmi răspunzi dimineață”. Rezultatul a fost, în scurt timp, ideea de „omni-prezență”. Suntem online oricând, la orice oră din zi și din noapte, comunicând. Nu contează ce, cum, de ce, în ce scop și prin ce metodă. Comunicăm 20/24. Sau cel puțin așa fac eu.

Cred însă că a venit momentul să zic „stop joc”. A fost o aventură interesantă totuși, oricât de excentric aș fi, trebuie să recunosc că omni-prezența este dăunătoare fizicului și psihicului. Nu este normal să comunicăm la ora 1am. Nu este normal să simțim nevoia verificării mesajelor și „profilelor” în miez de noapte. Pe bune, e absolut anormal! Sau, dacă acest lucru începe să fie „general acceptat”, educația și modul meu de gândire sunt incompatibile cu ”noul standard”. Nu mă pot adapta omni-prezenței. Poate am îmbătrânit mai repede decât mă așteptam.

În concluzie anul 28/2013 este anul „re-izolării”. Anul în care voi reveni la „standardele” părinților mei, care considerau că telefoanele se dau între orele 8 și 15. Ce-i drept, orele de muncă s-au schimbat nițel, lumea lucrează preponderent între 10 și 18. În concluzie voi face o „readaptare” a „vechilor standarde” pe noile ore de lucru – supranumitele „business-hours”. Telefonul meu va fi deschis doar între orele 10 si 19. Comunicarea va fi limitată în acest interval orar. Informația care nu va putea fi „înguesuită” în acest interval va fi filtrată, amânată sau abandonată. Situațiile de criză, sau cele care nu suportă amânare, vor fi comunicate către un alt număr la care vor avea acces doar familia și o listă extrem (extrem!) de restrânsă de prieteni și colaboratori.

Da, știu, voi avea un ritm de muncă mult mai lent. Voi face mult mai puține lucruri. Însă tocmai asta e ideea! În cateva săptămâni, sau luni, se va face o „selecție naturală”. Voi reuși să procesez/aplic doar lucrurile cu adevărat importante iar restul vor deveni un simplu „zgomot”. Momentan însă nu reușesc să disting „sunetele” cu adevărat importante din cauza „zgomotului de fundal”.

Sunt absolut convins că îmi va fi enorm de greu pentru cel puțin 2-3 săptămâni. E posibil să mă simt singur sau dezorientat. Cu siguranță voi fi extrem de tentat să-mi deschid emailul „ca să mă asigur că totul e ok”. Cu siguranță mă voi „trăda” de câteva ori. Însă în final sunt sigur că voi reuși să redevin un om normal. Sau mă rog, proiecția normalității în accepțiunea mea. Sunt sigur că o să încep să fiu din nou vesel, să petrec timp cu familia, să citesc, să ascult muzică și să mă plimb. Lucruri care, sincer, mi se par mai normale decât ora 1am pe FB.

1 Comment

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *